Dacă are răbdare… ajunge

Luis este profesor la Şcoala de Ingineri din Ţara Bascilor. Acum 20 de ani a început să simtă primele simptome ale sclerozei multiple. Şi povesteşte că, deşi nu ar fi dorit să aibă această maladie, a învăţat să vadă lucrurile cu o atitudine pozitivă.

Mărturii

M-am născut în Palencia. Am studiat la Colegiul Salle şi la şcoala de Ingineri din Valladolid. Experienţa mea profesională a fost mereu legată de Universitate. Din 1994 lucrez ca profesor la Şcoala de Ingineri a Universităţii din Ţara Bascilor.

Eu eram sănătos dar acum 20 de ani am simţit primele semne ale bolii mele, scleroză multiplă. Am simţit ceva dificultăţi în timpul mersului. Mi-a trecut, până într-o zi când mi-am dat seama că problema era mai serioasă decât gândeam eu. Mă plimbam şi la capătul a două ore picioarele au început să cedeze, am căutat un loc pentru a mă aşeza pentru că simţeam cum cad. Persoana care mă însoţea a plecat să caute o maşină. De atunci, perioada în care puteam merge a fost redusă puţin câte puţin…

"Medicul se îngrijorează dar nu mă alarmează pentru că se gândea că peste toate s-ar fi putut să am o viaţă normală; la început am folosit un baston până când, în anul 2002, a trebuit să trec în scaunul cu rotile".

Când am ajuns la Bilbao am avut parte de colegi buni. Eu eram nou în şcoală, şi pentru tratamentul pe care l-am primit, mereu m-am simţit respectat şi iubit. Cu cei mai apropiaţi prin relaţiile mele de muncă s-au născut prietenii. În fiecare an vin elevi noi. Mereu am fost mulţumit cu de ei, pentru munca lor academică şi pentru tratamentul uman: anii când am folosit baston mergeam cu maşina la Universitate; când ajungeam în aulă mereu era cineva care mă ajuta să urc la catedră pentru a susţine cursurile.

Acum merg în aulă în scaunul cu rotile şi nu urc la catedră. În trecut foloseam un proiector dar acum aulele sunt echipate cu canale video şi mi se pare mai uşor să ţin cursurile.

De un an şi jumătate am în plus şi un cancer. În această perioadă, un coleg de muncă avea de asemenea cancer. Câteodată stăteam în biroul meu şi vorbeam de toate. După câteva luni a murit, mi-a părut foarte rău. M-am bucurat să aflu că înainte de a muri a primit ungerea bolnavilor .

Suntem nouă fraţi şi un frate de-al meu a murit de infarct acum patru ani, nu mă aşteptam. Avem relaţii bune între noi; vorbim, ne sărbătorim ziua de naştere şi încerc să merg la Palencia în fiecare an.

"Îmi place să citesc. Şi sâmbăta să merg la piscină. Mă ajută salvamarul să intru în apă, nu înot mult dar mă odihneşte, mă relaxează. Îmi plăcea să cânt la pian, să scriu poezie, dar acum o fac foarte rar".

Am absolvit școala primară într-o școală condusă de călugări. La materia Religie am cunoscut viaţa lui Iisus. Apoi am citit scrierile lui Josemaría şi am învăţat de la el că Iisus nu este un personaj care deja a trecut ci că continuă să fie viu. Cu ajutorul cărţilor sale am trecut de la cunoaşterea lui Iisus la tratarea Lui. Asta e ceea ce mă atrage la Opus Dei al cărui membru sunt de mulţi ani.

Când cineva mă întreabă ce avantaje am să cunosc pe Iisus, îi spun să încerce şi va descoperi el însuşi răspunsul. Pe mine m-a ajutat să am o atitudine pozitivă faţă de viaţă, să ştiu să valorizez binele, să nu mă plâng excesiv de dificultăţi, să am răbdare…

Aş fi vrut să nu am această boală, dar am învăţat să văd lucrurile într-un alt mod; nu mă plâng în faţa lui Dumnezeu. M-a ajutat să am răbdare faţă de problemele serioase şi această pace ajunge până la problemele minore ca aşteptarea ascensorului. Acum folosesc acest timp de aşteptare pentru a reflecta şi a mă ruga pentru mine şi cei din jur.

Această boală mă pune în situaţia de a încerca să fiu răbdător şi îmi dă mai multă seninătate. Cu trecerea timpului am învăţat că viaţa trece la fel ca ascensoarele, “cel care aşteaptă disperă… dar dacă are răbdare ajunge”.