Din sala de operaţii

Salvatore Di Stefano, 42 de ani, supranumerar la Opus Dei, este chirurg cardio- vascular la CHU Valladolid. Maria, soţia sa este infirmieră.

Mărturii

De curând aţi făcut o experienţă cu totul nouă...

Într-adevăr. Este vorba de un implant chirurgical direct de celule suşe din măduva osoasă în regiunea afectată de infarct a inimii, aflată în faza supraactivă, adică precoce. Din câte ştiu eu nicăieri în lume nu s-a realizat până acum un implant de acest gen. Am cerut familiei şi prietenilor să se roage pentru mine. Slavă Domnului, totul s-a terminat cu bine. Sunteţi obişnuit cu provocări de acest gen ?

Nu te obişnuieşti niciodată cu aşa ceva. Întotdeauna este în joc viaţa unui om. Este foarte grav. În afară de intervenţiile chirurgicale de rutină eu am participat la mai mult de şaizeci de grefe cardiace. Ultima dată alatăieri. M-au chemat la ora unu noaptea pentru un consult cardiologic la Valencia. Ne-am întors cu avionul. La ora şase dimineaţa am trecut la grefarea acestei inimi noi pe pacientul din Valladolid. Am câştigat experienţă, dar tot nu te poţi obişnui.

Relaţia dvs. cu pacienţii este una firească ?

Încerc să văd în oricine omul şi pe fiul lui Dumnezeu care suferă, întotdeauna în condiţiile sale proprii. Cu competenţă profesională, cu o relaţie agreabilă cu medicul, informaţii amănunţite, cu o vorbă bună, toate acestea sunt un balon de oxigen pentru cel bolnav. În felul acesta poate să-şi suporte boala cu mai mult optimism.

Pacienţii dvs. sunt informaţi despre operaţiile de mare risc ?

Încerc să o fac cât mai delicat, dar cu toată sinceritatea. Încerc să-i liniştesc. De fapt bonavul preferă să intre în sala de operaţie ştiind ce se poate întâmpla. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la cuvintele lui Dumnezeu : « Adevărul vă va face liberi. » Această propoziţie cu un profund conţinut teologic are în egală măsură o realitate palpabilă la nivel psihic. Isus Cristos a fost deopotrivă un psiholog extraordinar.

Sigur că dacă am ocazia şi este vorba de catolici le sugerez să se vadă cu un preot. Eu nu am decât răspunsuri pozitive. La fel, dacă îl văd pe preot la sala de operaţie îl previn că pacientul riscă să moară. Preotul îi acordă o absoluţiune sub conditione şi taina ungerea bolnavilor care are şi capacitatea de a vindeca. Adesea s-a întâmplat ca pacientul să se recupereze într-un mod absolut miraculos. Colegii mei consideră că aşa ceva este absolut firesc.

În acest sens spiritul lui Opus Dei m-a ajutat enorm de fiecare dată. Între altele mă rog în fiecare zi o jumătate de oră, merg în fiecare zi la liturghie. In rugăciunile mele îmi revăd toţi pacienţii, mai cu seamă pe aceia pe care îi voi opera în acea zi. Continui să mă rog în drum spre spital şi înainte de operaţie. Mă încredinţez cu totul lui Dumnezeu, mă concentrez pe tehnica chirurgicală şi mă rog de cum apare cea mai mică dificultate.

Staţi în operaţie ore în şir ?

În sala de operaţie timpul nu mai contează. Mă străduiesc să fac cât pot mai bine fără a mă uita vreodată la ceas. Apoi îmi vizitez pacienţii de două ori pe zi şi le urmăresc evoluţia şi în weekend. Sfântul Josemaría m-a învăţat să mă străduiesc ca în munca mea să fac totul perfect şi să-mi depăşesc limitele zi de zi.

În sala de operatie

Copii dvs. vă apreciază munca ?

Am cinci copii cu vârste între 14 şi 6 ani. Am făcut o înţelegere : ei se roagă pentru pacienţii mei şi eu mă rog pentru ei când au examene.

Şi soţia dvs ?

Maria este infirmieră. Ştie riscurile profesiei mele. Pentru mine sprijinul ei este este esenţial în orice moment. Dacă sunt chemat la o urgenţă, şi asta se întâmplă foarte des, nu zice nimic când mă vede plecând sau când trebuie să renunţe la o cină, să anuleze o excursie, să schimbe cu totul un plan de călătorie. De altfel ea mă ajută enorm să-mi păstrez buna dispoziţie în timpul perioadelor de stres. « ea m-a învăţat spaniola şi tot ce am mai bun » aşa îmi place mie să zic.

Având cinci copii mai găsiţi şi timp doar pentru voi doi ?

Nu e chiar uşor, dar încercăm mereu. Lucrăm zi de zi în schimburi, hotărâm împreună în tot ce priveşte casa şi copiii. Suntem mereu la unison. În plus am şi un cabinet particular şi ea este infirmiera mea. Încercăm să participăm împreună la congrese şi, dacă este posibil, vine cu mine la mesele cu colegii.

Aveţi sarcini acasă ?

Salvatore şi familia sa

De obicei eu sunt cel care găteşte, cred că sunt un bucătar bun iar ea aranjează masa. Ne ocupăm împreună de copii şi îi supraveghem în tot ce ţine de şcoală. Ne povestim lucruri amuzante, cântăm, jucăm ping-pong, playstation, ne plimbăm, mergem cu barca, cu bicicleta, jucăm fotbal…

Copiii se distrează bine cu noi, iar proiectele lor « inoportune » sunt doar amânate. Fireşte că cei mai mari apreciază proiectele noastre pe care le găsesc şi mai interesante de pildă decât « brambureala » pe care o practică prietenii lor. Ne rugăm înainte de masă ne spunem rozariul şi în maşină şi toate celelalte rugăciuni care se spun în orice casă de creştini.

Cum s-a întâmplat că un sicilian ca dvs. s-a stabilit în Spania ?

Am întâlnit-o pe Maria într-o sală de operaţii al începutul unei perioade de stagiu la clinica universitară din Navarra. Tocmai sosisem din Catania, unde-mi terminasem studiile. După un an şi jumătate ne-am căsătorit la Torreciudad. Ieşind din biserică ea mi-a zis : « Acum când legătura noastră este indestructibilă nimeni n-ar mai putea să ne facă să părăsim Spania. » Aşa că am rămas, era în firea lucrurilor, nu puteam să fac altfel. Viaţa mea a căpătat o cu totul altă dimensiune.