Misiunea educativă a familiei (2)

A doua parte a unui studiu privind rolul familiei în educaţia copiilor.

Texte despre familie
Opus Dei - Misiunea educativă a familiei (2) Foto: SebastienHuette

Persoana umană se realizează, se construieşte pe sine însăşi prin deciziile sale libere. Este bine cunoscut faptul că libertatea nu constă în simpla alegere între două opţiuni, ci în capacitatea de autocontrol pentru a te îndrepta spre binele adevărat.

Prin urmare, un aspect central al educaţiei copiilor este tocmai formarea în acest spirit al libertăţii, adică să dorească să facă binele nu numai pentru că li se cere, ci tocmai pentru că este bine. Frecvent copiii sunt mai educaţi de ceea ce văd şi experimentează acasă - un climat de libertate, bucurie, afecţiune şi încredere – decât de ceea ce li se spune. De aceea misiunea educativă a părinţilor constă, mai mult decât în a transmite informaţii, în a împărtăşi dragostea de adevăr care este cheia libertăţii.[1] În acest fel, ajutaţi de harul lui Dumnezeu, copiii cresc cu dorinţa de a direcţiona vieţile lor către Adevărul deplin, singurul în măsură să dea sens existenţei şi să satisfacă dorinţele cele mai profunde ale inimii omului.

O iubire exigentă

Educarea în spiritul libertăţii este o artă, deloc uşoară. Aşa cum subliniază Papa Benedict al XVI-lea, "am ajuns astfel la punctul fără îndoială cel mai dificil al operei educative: găsirea unui echilibru între libertate şi disciplină. Fără reguli de comportament şi de viaţă, aplicate zi de zi, chiar şi în lucrurile cele mai mărunte, nu ne putem forma caracterul şi nu putem fi pregătiţi să facem faţă încercărilor care, în mod inevitabil, nu vor lipsi în viitor. Cu toate acestea, relaţia educativă este mai presus de toate întâlnirea a două libertăţi şi o educaţie reuşită constă în formarea copilului pentru utilizarea adecvată a libertăţii".[2]

O premiză utilă pentru găsirea unui echilibru între exigenţă şi libertate este reamintirea faptului că credinţa şi morala creştină sunt cheia fericirii umane. A fi creştin poate fi un lucru exigent, dar niciodată nu este ceva opresiv, ci extrem de eliberator. Scopul este ca, încă din copilărie, copiii să experimenteze la ei acasă faptul că omul "nu se poate regăsi pe deplin pe sine însuşi decât printr-o dăruire sinceră de sine".[3] Şi că cel care trăieşte din plin viaţa creştină nu este "o persoană fără personalitate, plictisitoare; nu-şi pierde libertatea. Numai omul care se încredinţează total lui Dumnezeu găseşte adevărata libertate, amploarea vastă şi creatoare a libertăţii binelui "[4].

Mai precis viaţa creştină este singura viaţă fericită; singura care eliberează omul de amărăciunea unei existenţe fără Dumnezeu. Papa Benedict al XVI-lea a afirmat cu mare forţă la începutul pontificatului său: "Cel care-i deschide porţile lui Cristos nu pierde nimic, nimic - absolut nimic din ceea ce face viaţa liberă, frumoasă şi măreaţă. Nu! Numai în această prietenie se deschis larg porţile vieţii. Numai în această prietenie se dezvăluie cu adevărat marele potenţial al condiţiei umane. Numai în această prietenie experimentăm ceea ce este frumos şi ceea ce ne eliberează. Aşa că, aş dori astăzi, cu o mare forţă şi o mare convingere, dintr-o lungă experienţă personală de viaţă, să vă spun, vouă tinerilor: Nu vă fie frică de Cristos! El nu ia nimic şi dă totul. Cel care i se dăruieşte primeşte înapoi însutit".[5]

Pentru a realiza acest lucru, este necesar mai întâi ca bucuria unei vieţi coerente “să transpară” la părinţii înşişi. Părinţii educă în principal prin propria conduită. Ceea ce fiii şi fiicele aşteaptă de la tatăl şi mama lor nu sunt numai cunoştinţe sau sfaturi mai mult sau mai puţin oportune ci ceva mai înalt: o mărturie despre valoarea şi sensul vieţii, mărturie încarnată într-o existenţă concretă şi afirmată prin intermediul diverselor circumstanţe şi situaţii de-a lungul anilor. Copiii au nevoie să vadă că comportamentul pe care îl văd la părinţii lor nu este un obstacol în calea libertăţii ci o sursă de libertate interioară. Iar părinţii, fără a-i ameninţa, cu o abordare pozitivă trebuie să le creeze copiilor lor o « structura internă », să-i educe pentru această libertate furnizându-le motivele pentru a înţelege bunătatea a ceea ce li se cere, astfel încât aceştia să şi-o însuşescă. În acest fel, personalitatea le este întărită şi se maturizează siguri pe ei înşişi şi liberi. Ei învaţă să trăiască deasupra modelor şi să meargă împotriva curentului atunci când este necesar.

Experienţa arată că, odată ajunşi adulţi, copiii le sunt recunoscători părinţilor mai mult decât pentru orice altceva, pentru această educaţie la libertate şi responsabilitate.

Să-i educăm către valori înalte

Nu există nici o îndoială că dragostea de copii nu are nimic de-a face cu respectarea unei aşa-zise "neutralităţi educaţionale" care de altfel este imposibil de pus în practică. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că dacă părinţii nu educă, o vor face alţii în locul lor. Din totdeauna, şi probabil în zilele noastre mai mult decât în trecut, societatea, climatul general şi mass-media au o influenţă semnificativă, care nu este deloc neutră. Pe de altă parte, există în prezent tendinţa de a preda doar valori acceptabile de către toată lumea: valori care, chiar pozitive, sunt evident minimale.

Părinţii nu trebuie să se teamă de a-şi forma copiii în spiritul tuturor valorilor care cred ei că sunt necesare pentru fericirea acestora. Din insistenţa părinţilor, de exemplu, pentru a studia, copiii vor învăţa că studiul, învăţătura, este un lucru important în viaţa lor. Din insistenţa binevoitoare a părinţilor care le cer să fie tot timpul curați şi bine îmbrăcaţi, ei învaţă că igiena şi modul cum se prezintă, nu sunt lucruri de neglijat. Dar, în cazul în care părinţii, chiar dacă dau un bun exemplu personal şi explică întotdeauna motivele, dacă nu insistă suficient asupra altor probleme (de exemplu, să fie decenți, să spună întotdeauna adevărul, să fie loiali, să se roage, să primească frecvent sacramentele, să trăiască sfântă puritate, etc.), copiii se pot gândi intuitiv că aceste valori nu mai sunt « la modă » dacă chiar părinţii lor nu le practică sau nu îndrăznesc să le susţină cu seriozitate.

De o importanţă vitală în acest demers este comunicarea. O tendinţă uzuală este de a spune, "Nu pot înţelege tineretul din ziua de azi", "anturajul este foarte prost", "pe vremuri nu s-ar fi permis aşa ceva". Raţionamentul fondat pe autoritate poate fi util la un moment dat, dar întotdeauna se dovedeşte insuficient pe termen lung. În domeniul educaţiei, uneori ne putem baza pe recompense sau pedepse, dar trebuie mai ales vorbit despre bunătatea sau răutatea faptelor şi despre genul de viaţa care le va urma. Astfel, îi ajutăm pe copii să descopere legătura indisolubilă între libertate şi responsabilitate.
Nu este întotdeauna necesar să teoretizăm prea mult cu copiii. Sf. Josemaría spunea că părinţii ar trebui să încerce să devină prietenii copiilor lor, prieteni cărora aceştia să le încredinţeze grijile lor, pe care să-i consulte în problemele lor şi de la care să aştepte un ajutor eficace şi prietenos.

Pentru a realiza acest lucru părintele trebuie să petreacă timp împreună cu copilul, cu fiecare dintre copii in mod individual, să ia iniţiativa de a vorbi cu ei calm despre problemele centrale ale fiecărei etape a existenţei: originea vieţii, crizele adolescenţei, logodna şi fără îndoială – pentru că acesta este lucrul cel mai important – despre vocaţia pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru fiecare dintre noi.

După cum Papa Benedict al XVI-lea sublinia: "O educaţie care s-ar limita la furnizarea de idei şi informaţii, dar care ar lăsa de-o parte marile întrebări privitoare la adevăr, mai ales acest adevăr care ne poate folosi ca ghid în vieţile noastre, ar fi o educaţie cu adevărat slabă. Părinţii nu trebuie să se teamă să vorbească despre orice cu copiii lor sau să recunoască faptul că şi ei fac greşeli şi că şi ei au fost tineri: departe de a le diminua autoritatea, această încredere îi face mai apţi pentru a-şi îndeplini misiunea lor educativă.

Cea mai bună „afacere”

Misiunea educativă a părinţilor este o sarcină interesantă şi de o mare responsabilitate. Părinţii "trebuie să înţeleagă că întemeierea unei familii, educarea copiilor lor, şi exercitarea unei influenţe creştine în societate sunt sarcini supranaturale. Eficienţa şi succesul vieţii lor, fericirea lor depinde într-o mare măsură de gradul de conştientizare a misiunii lor specifice. "Meseria de părinte este cea mai importantă meserie a lor. Sf. Josemaría obişnuia să spună că: ”creşterea copiilor este pentru părinţi prima şi cea mai bună „afacere” : „afacere” care le va aduce fericire, şi în care Biserica şi societatea îşi pun mari speranţe. Mai mult decât atât, la fel ca şi un bun profesionist mânat de nobilul ideal de a învăţa şi de a-şi îmbunătăţi calitatea muncii profesionale, tot aşa părinţii ar trebui să vrea să înveţe cum să fie mai buni soţi şi părinţi. 

Pentru a stimula această dorinţă, Sfântul Josemaría a încurajat înființarea cât mai multor iniţiative practice care continuă să sprijine mii de cupluri: cursuri de formare pentru viaţa de familie, cluburi pentru băieţi şi fete, şcoli în care părinţii sunt protagoniştii principali, etc.

A fi părinţi buni este o mare provocare. Efortul pe care îl implică nu trebuie pierdut din vedere, dar, cu harul primit în sacramentul căsătoriei, cu dăruirea plină de bucurie şi iubire a soţilor toate aceste sacrificii pot fi suportate cu bucurie. Educaţia propriilor copii este o sarcină de dragoste. Cu această iubire, părinţii pot merge cu încredere la Dumnezeu, de la care vine orice paternitate în cer şi pe pământ [10], să-l roage să le protejeze familia şi să le binecuvânteze copiii. "Rugaţi-vă pentru ei. Rugăciunea unui tată sau mamă atunci când se roagă lui Dumnezeu pentru copiii lor, este extrem de puternică. Rugaţi-vă! Rugaţi-vă pentru ei. Puneţi-i sub protecţia Preasfintei Fecioare Maria, fiţi buni prieteni cu Sfântul Iosif, care a fost un tată minunat şi să aveţi o mare devoţiune faţă de îngerii păzitori ai copiilor voştri." [11]

M. Díez

[1]. Cf. Ioan 8, 32.

[2]. Benedict al XVI lea , Scrisoare către dieceza Romei privind nevoia urgentă de formare a noilor generaţii, 21 ianuarie 2008.

[3]. Conciliul Vatican II, Const. past. Gaudium et spes, nr. 24.

[4]. Benedict al XVI lea, Omilie, 8 decembrie 2005.

[5]. Benedict al XVI lea, Omilie.

[6]. Es Cristo que pasa, nr. 28

[7]. Ibid. nr. 27.

[8]. Benedict al XVI lea, Scrisoare către dieceza Romei privind nevoia urgentă de formare a noilor generaţii, 21 ianuarie 2008.

[9]. Conversaciones, nr. 91.

[10]. Ep 3, 14.

[11]. Hogares luminosos y alegres pag. 125