Mons. Monterisi: „Prelatura personală, o forma juridică care îmbogățește comuniunea Bisericii“

Acum 30 de ani, Ioan Paul al II-lea a ridicat prelatura Opus Dei pe 28.11.1982. Cu această ocazie publicăm un interviu cu Card. Monterisi, fostul Secretar al Congregației pentru Episcopi.

Mons. Francesco Monterisi, Secretar al Congregației pentru Episcopi

Excelență, Ioan Paul al II-lea a ridicat prelatura Opus Dei pe 28 noiembrie 1982. În opinia dvs., care sunt beneficiile pe care diecezele le pot aștepta de la o configurație juridică a acestui tip?

Putem începe să facem un bilanț al activității desfășurate de către membrii prelaturii în această perioadă. Slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, a remarcat faptul că aparținerea credincioșilor laici atât propriei lor dieceze cât și prelaturii Opus Dei, «face ca misiunea specifică a prelaturii să conveargă cu eforturile de evanghelizare ale oricărei Biserici particulare».

Care a fost motivul care a condus pe Ioan Paul al II-lea să pună în aplicare pentru prima dată forma juridică conciliară ale prelaturilor personale ridicând chiar acea a Opus Dei?

Pentru a răspunde la această întrebare ar fi bine să începem descriind Opus Dei, precum se arăta în ochii Sfântului Părinte și ai Bisericii, când a apărut necesitatea recunoașterii acesteia de către Sfântul Scaun.

Ioan Paul al II-lea a remarcat faptul că aparținerea credincioșilor laici atât propriei lor dieceze cât și prelaturii Opus Dei, «face ca misiunea specifică a prelaturii să conveargă cu eforturile de evanghelizare ale oricărei Biserici particulare». (Foto cu Prelatul Opus Dei)

Opus Dei, care țâșnea în 1928 din inima și din mintea Sfântului Josemaria Escrivá de Balaguer, era o lucrare apostolică nouă, originală, care avea particularități care trebuiau luate în considerare pentru a deveni o realitate recunoscută de către Biserica în ordonanța sa, adică Dreptul Canonic. Erau de fapt, mii de credincioși răspândiți în multe dieceze ale celor cinci continente care se alăturaseră acestui ideal propus de către Sfântul Josemaría Escrivá: idealul de-a răspunde chemării la sfințenie și la apostolat în realitatea de zi cu zi din viața lor. Acești credincioși aveau nevoie de a primi un ajutor special, pastoral pentru a atinge acest scop; exista, de asemenea, un mare număr de preoți care, urmărind inspirația fondatorului însuși al Opus Dei, se simțeau chemați de la Domnul ca preoți seculari, adică fără să fie călugări, pentru a exercita slujirea lor în favoarea acestor laici care tindeau la sfințenie în viața obișnuită. În sfârșit, apărea necesitatea de a încredința această nouă realitate apostolică conducerii unei persoane, Prelatul, care cu ajutorul colaboratorilor săi să coordoneze viața și acțiunea Opus Dei în întreagă lume. Acestea sunt elementele care au dus la acordarea formei juridice de prelatură personală pentru Opus Dei.

Cine citește Constituția Apostolica „Ut sit“, prin care a fost înființată Prelatura Opus Dei în 1982, înțelege ușor că această formă juridică a prelaturii personale este cea mai potrivită, pentru a asigura ca Opus Dei, așa cum l-a conceput Sfântul Josemaría Escrivá după lumina adâncii sale spiritualități, țelului de a-și îndeplini misiunea în Biserică.

Oare mai sunt în Biserica alte prelaturi în afară Opus Dei?

Încă nu sunt, deocamdată. Deși nimic nu se opune că în viitor să se poată naște și altele, pe care Sfântul Scaun le va înființa dacă au trăsăturile fundamentale ale instituției juridice, așa cum este configurată în regulamentele Bisericii.

Figura prelaturii nu este o „formulă de independență“, precum uneori se aude, ci dimpotrivă, este un răspuns din ierarhia Bisericii orientat la o specială nevoie pastorală.

Poate că această întrebare este motivată de anumite rapoarte de presă după care Arhiepiscopul Emmanuel Milingo a avut ideea de a crea o „prelatură personală“ pentru asocierea sa de „preoți căsătoriți“. Dacă este adevărat, instituția Arhiepiscopului Milingo ar fi un „monstru juridic“, nu o prelatură personală, în ceea ce privește dreptul canonic lipsesc, mai multe elemente esențiale pentru a face o prelatură personală începând cu scopul de o anumită muncă pastorală, credincioșii ei, etc.

Toate acestea fără a ține seama aspectele imorale și dăunătoare idee, ceea ce a dus Monsegnor Milingo dincolo de „comuniunea“ Bisericii: abandonarea celibatului preoțesc, care este un mare cadou al lui Dumnezeu pentru Biserică, de cei care s-au angajat liber „pentru Împărăția Cerurilor“, neascultarea gravă față de Sfântul Părinte, scandalul pentru credincioși și mai mult.

Unora îi s-a părut că s-ar putea datora în figura juridică a prelaturii personale un fel de status de „independență“. Ce este asta?

Figura prelaturii nu este o „formulă de independență“, precum uneori se aude, ci dimpotrivă, este un răspuns din ierarhia Bisericii orientat la o specială nevoie pastorală.

Când Ioan Paul al II-lea a înființat prelatura, credincioșii precum și activitățile formative ale Opus Dei n-au devenit „independenți“ față de ierarhia ecleziastică. Dimpotrivă, chiar Ierarhia a cuprins această realitate printr-un prelat numit de către Papa. Prelatul are sarcina de a călăuzi prelatura în comuniune cu toți episcopii. În același timp, el este dator să păstreze Opus Dei și toate activitățile sale în comuniune cu Sfântul Părinte „cum et sub Petro“.

'Credincioșii Opus Dei, prin faptul de a fi membri prelaturii, nu schimbă nimic în poziția lor de credincioșii ai diecezei. Devin chiar mai conștienți apertenenței lor la Biserică, începând cu dieceza sau eparhia în care locuiesc și lucrează'.

Cumuniunea cu Sfântul Scaun se arată în diferite îndătoriri concrete, precum, de exemplu, obligația raportului cincinal despre situația prelaturii, legăturile cu dicasterii Curiei Romane și în special cu Congregația pentru Episcopi care are competența despre subiectele prelaturii însăși.

Mai mult decât atât, laicii Opus Dei, prin faptul de a fi membri prelaturii, nu schimbă nimic în poziția lor de credincioșii ai diecezei. Devin chiar mai conștienți apertenenței lor la Biserică, începând cu dieceza sau eparhia în care locuiesc și lucrează.

Așadar, roadele apostolice ale Opus Dei sunt un beneficiu pentru diecezele unde trăiesc credincioșii prelaturii.

Experiența în acești ani ai prezenței Prelaturii Opus Dei în atâtea dieceze ale lumii întregi, confirmă realitatea unei muncii apostolice intense în comuniune cu episcopii diecezani.

În concluzie, se poate zice că, în acest sens, prelaturile personale conbribuie la îmbogățirea comuniunii Bisericii. Forma judicică a prelaturii, precum toate celelalte circumscripții bisericești, favorizează –cum a spus Ioan Paul al II-lea– „convergența organică a preoților și laicilor“ pentru binele Bisericii și dezvoltarea Împărăției lui Dumnezeu.