Diverse forme de trăire a unicei sfinţenii
41. În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu Crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui. Fiecare, după darurile şi îndatoririle sale, trebuie să pornească fără şovăire pe calea credinţei vii care trezeşte speranţa şi acţionează prin iubire.
În primul rând, păstorii turmei lui Cristos trebuie ca, asemeni Marelui Preot veşnic, Păstorul şi Episcopul sufletelor noastre, să-şi împlinească slujirea cu sfinţenie şi elan, cu umilinţă şi tărie, pentru că o astfel de împlinire va fi şi pentru ei înşişi cel mai bun mijloc de sfinţire. Aleşi pentru plinătatea preoţiei, ei primesc harul sacramental spre a-şi îndeplini în mod desăvârşit îndatorirea carităţii pastorale, rugându-se, aducând jertfa şi predicând, precum şi prin orice formă a purtării de grijă şi a activităţii unui episcop (cf. sf. Toma de Aquino, Summa Theol., II-II, q.184, a.5 şi 6; De perf. vitae spir., c.18; Origene, In Is., Hom. 6, 1: PG 13, 239); să nu şovăie să-şi dea viaţa pentru oi şi, făcându-se pildă turmei (cf. 1Pt 5,3), să îndemne şi prin exemplul lor Biserica la o sfinţenie din zi în zi mai mare.
Preoţii, asemenea episcopilor, a căror cunună spirituală sunt (cf. sf. Ignațiu de Antiohia, Magn., 13, 1: ed. Funk, I, 241), participând la harul misiunii lor, prin Cristos, veşnicul şi unicul mijlocitor, trebuie să crească, prin exercitarea zilnică a îndatoririi lor, în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, să păstreze legătura comuniunii preoţeşti, să abunde în orice bogăţie spirituală şi să dea tuturor mărturie vie despre Dumnezeu (cf. sf. Pius al X-lea, Ind. ap. Haerent animo, 4 aug. 1908: ASS 41 (1908), 560s.; Codex Iuris Canonici, can.124; Pius al XI-lea, Enc. Ad catholici sacerdotii, 20 dec. 1935: AAS 28 (1936), 22s.), după exemplul acelor preoţi care, de-a lungul veacurilor, într-o slujire adeseori umilă şi ascunsă, au lăsat o strălucită pildă de sfinţenie. Lauda lor răsună în Biserica lui Dumnezeu. Rugându-se şi aducând jertfa – în virtutea îndatoririi lor – pentru turma încredinţată şi pentru întreg poporul lui Dumnezeu, conştienţi de ceea ce fac şi imitând ceea ce săvârşesc, departe de a fi împiedicaţi de grijile, primejdiile şi ostenelile apostolatului, ei trebuie să se ridice, mai degrabă, prin ele, la o sfinţenie mai înaltă, hrănindu-şi şi înviorându-şi activitatea la izvoarele nesecate ale contemplaţiei, spre bucuria întregii Biserici a lui Dumnezeu. Toţi preoţii, şi în special aceia care prin hirotonire sunt numiţi preoţi diecezani, să nu uite în ce măsură contribuie la sfinţenia lor unirea fidelă şi cooperarea generoasă cu episcopul lor.
La misiunea şi harul Marelui Preot participă într-un mod deosebit şi slujitorii din ordinele inferioare, în primul rând diaconii, care, slujind tainelor lui Cristos şi ale Bisericii, trebuie să se păstreze curaţi de orice viciu, să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să făptuiască tot binele înaintea oamenilor (cf. 1Tim 3,8-10.12-13). Clericii, care, chemaţi de Domnul şi puşi deoparte pentru el, se pregătesc sub privegherea păstorilor pentru exercitarea unei slujiri sacre, sunt datori să-şi conformeze gândurile şi inimile unei alegeri atât de înalte: stăruitori în rugăciune, înflăcăraţi în iubire, cugetând la tot ce este adevărat, drept şi cu nume bun, săvârşind toate pentru slava şi cinstea lui Dumnezeu. Acestora li se adaugă laicii aleşi de Dumnezeu care sunt chemaţi de episcop pentru a se dedica pe deplin activităţilor apostolice şi care lucrează cu mult rod în ogorul Domnului.
Soţii şi părinţii creştini, urmându-şi propria cale, printr-o iubire fidelă trebuie să se susţină reciproc în har în tot cursul vieţii, iar pe copiii pe care i-au primit cu dragoste de la Dumnezeu să-i educe în învăţătura creştină şi în virtuţile evanghelice. Ei oferă astfel tuturor o pildă de iubire neobosită şi generoasă, edifică o fraternitate a carităţii şi se fac martori şi colaboratori ai rodniciei Maicii Biserici, ca semn şi participare la iubirea cu care Cristos şi-a iubit Mireasa şi s-a dat pe sine pentru ea. Un exemplu asemănător este oferit, în alt mod, de către persoanele văduve şi de cele necăsătorite care pot şi ele să contribuie considerabil la sfinţenia şi activitatea Bisericii. Cât despre aceia care îndeplinesc munci adeseori grele, ei trebuie, prin realizările lor omeneşti, să se perfecţioneze pe sine, să-şi ajute concetăţenii, să îmbunătăţească starea întregii societăţi şi a întregii creaţii; mai mult, printr-o iubire activă, bucuroşi în speranţă şi purtându-şi poverile unii altora, să-l imite pe Cristos, care a muncit cu mâinile sale şi care lucrează pururi împreună cu Tatăl la mântuirea tuturor; în sfârşit, prin însăşi munca lor de fiecare zi, ei trebuie să se ridice la o sfinţenie mai înaltă, chiar şi apostolică.
Se ştie că sunt în mod deosebit uniţi cu Cristos care suferă pentru mântuirea lumii cei ce sunt apăsaţi de sărăcie, de slăbiciune, de boală şi de necazuri sau care sunt prigoniţi pentru dreptate: pe aceştia Domnul, în evanghelie, i-a numit fericiţi, iar „Dumnezeul a tot harul, care ne-a chemat la mărirea sa cea veşnică în Cristos Isus, după puţină suferinţă îi va desăvârşi, îi va face statornici şi îi va întări” (1Pt 5,10).
Aşadar, toţi credincioşii se vor sfinţi din zi în zi mai mult în condiţiile lor de viaţă, în îndatoririle lor şi în împrejurările în care se află şi prin toate aceste condiţii, îndatoriri şi împrejurări, dacă primesc toate cu credinţă din mâna Tatălui ceresc şi conlucrează cu voinţa divină, manifestând tuturor, în însăşi îndeplinirea activităţilor pământeşti, iubirea cu care Dumnezeu a iubit lumea.
Căi şi mijloace de sfinţire
42. „Dumnezeu este iubire şi cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el” (1In 4,16). Dumnezeu şi-a revărsat iubirea în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5); de aceea, primul dar, şi cel mai necesar, este dragostea, prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele pentru Dumnezeu. Dar pentru ca iubirea, ca o sămânţă bună, să crească şi să rodească în suflet, fiecare credincios trebuie să asculte cu drag cuvântul lui Dumnezeu şi, ajutat de har, să-i împlinească în fapte voinţa, să participe des la sacramente, mai ales la Euharistie şi la celebrările liturgice, şi să fie stăruitor în rugăciune, în lepădarea de sine, în slujirea asiduă a fraţilor şi în practicarea tuturor virtuţilor. Într-adevăr, iubirea, ca legătură a desăvârşirii şi plinire a legii (cf. Col 3,14; Rom 13,10), guvernează toate mijloacele de sfinţire, le dă formă şi le duce la scop. De aceea, semnul distinctiv ce caracterizează pe adevăratul ucenic al lui Cristos este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
De vreme ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, şi-a arătat iubirea dându-şi viaţa pentru noi, nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care îşi dă viaţa pentru el şi pentru fraţii săi (cf. 1In 3,16; In 15,13). Încă din primele timpuri, unii creştini au fost chemaţi să dea această mărturie supremă de iubire în faţa tuturor, mai ales a prigonitorilor, şi pururi vor fi creştini chemaţi la aceasta. De aceea, martiriul, prin care ucenicul devine asemenea cu Învăţătorul, care primeşte în mod liber moartea pentru mântuirea lumii, şi se ridică la conformitatea cu el prin vărsarea sângelui, este preţuit de Biserică drept darul cel mai ales şi suprema dovadă a iubirii. Şi chiar dacă nu le este acordat multora, toţi trebuie să fie, însă, pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe calea crucii în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii.
Sfinţenia Bisericii este, de asemenea, susţinută în mod deosebit de multele sfaturi pe care Domnul, în evanghelie, le propune spre urmare ucenicilor săi. Între acestea străluceşte mai ales preţiosul dar al harului divin, pe care Tatăl îl dăruieşte unora (cf. Mt 19,11; 1Cor 7,7), de a se dărui mai uşor numai lui Dumnezeu, cu o inimă neîmpărţită (cf. 1Cor 7,32-34), în feciorie sau în celibat. Această înfrânare desăvârşită pentru împărăţia cerurilor s-a bucurat întotdeauna de o cinste deosebită din partea Bisericii, ca semn şi stimulent al iubirii şi ca izvor neasemuit de rodnicie spirituală în lume.
Biserica îşi aminteşte şi de cuvintele Apostolului care, chemându-i pe credincioşi la iubire, îi îndeamnă să aibă în ei aceleaşi simţăminte care au fost în Cristos Isus, care „s-a nimicit pe sine luând chip de rob… făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,7-8) şi care pentru noi „s-a făcut sărac deşi era bogat” (2Cor8,9). Întrucât e necesar ca ucenicii să imite mereu această iubire şi umilinţă a lui Cristos şi să dea mărturie pentru ele, Maica Biserică se bucură să afle în sânul său mulţi bărbaţi şi femei care urmează mai îndeaproape şi manifestă mai limpede această nimicire a Mântuitorului, îmbrăţişând sărăcia în libertatea fiilor lui Dumnezeu şi renunţând la voinţa proprie: ei se supun unui om, pentru Dumnezeu, în cele ale desăvârşirii, dincolo de măsura poruncii, pentru a se asemăna mai deplin cu Cristos cel ascultător.
Aşadar, toţi credincioşii sunt chemaţi şi datori să tindă spre sfinţenie şi spre desăvârşirea proprie stării lor. Să se străduiască, aşadar, toţi să-şi orienteze corect înclinările ca nu cumva folosirea lucrurilor acestei lumi şi alipirea de bogăţii împotriva spiritului sărăciei evanghelice să-i împiedice de la urmărirea iubirii desăvârşite; şi, într-adevăr, Apostolul ne avertizează: cei ce se folosesc de lumea aceasta să nu se oprească aici, căci faţa acestei lumi e trecătoare (cf. 1Cor 7,31).