Deja ei îi puseseră mai multe întrebări lui Isus, pentru a-l face să se poticnească în discursul lui. Domnul răspundea la întrebările lor, una după alta, cu calm. În final, un scrib face trecerea uimitoare la o idee pe care o auzise. Foarte admirativ în fața învățăturilor Mentorului, el expune public o îndoială care îl neliniștește de ceva timp: Ce este cel mai important în viață? Obișnuit să îndeplinească minuțios până la cele mai mici prescripții, era uneori debusolat, nereușind să știe ce era esențial printre diferitele lui ocupații. El se decide atunci să pună întrebarea: „Care este prima dintre toate poruncile?” (Mc 12, 28). Isus vrea să-i simplifice lumea interioară, deoarece acesta căuta sincer fericirea. Nu folosește el câteva cuvinte din Scriptură în felul limbajului îndrăgostiților?: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta” (Mc 12, 30).

Isus dorește să ne facă să înțelegem că viața celor ce cred în Dumnezeu „nu se poate reduce la o ascultare anxioasă și forțată, ci trebuie să aibă iubirea ca principiu” ^[1]. A iubi din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și din toată puterea. Cum să reușești? Sfântul Paul le indica drumul filipenilor: „ Să aveți în voi gândul care este în Isus Cristos (Flp, 2, 5); în fața oamenilor, evenimentelor și situațiilor, să simți și să reacționezi mereu ca Isus. Pornind de la aceste sentimente, este posibil să treci peste toate dezbinările care periclitează stabilitatea iubirii. Dacă, în afară de a urma pașii și propunerile Domnului, căutăm să-i împărtășim sentimentele, vom ajunge la simplicitatea și fericirea după care alerga scribul.

Importanța lumii noastre interioare

Catehismul Bisericii spune că pasiunile, sentimentele „sunt componente naturale ale psihicului uman, ele formează locul de trecere și asigură legătura dintre viața sensibilă și viața spiritului” ^[2]; ele sunt prezente în viața tuturor oamenilor și, prin urmare, ele au fost și în viața lui Cristos. Mai știm într-adevăr, că Isus a plâns pe mormântul prietenului său Lazăr (cf, In 11, 35); că a reacționat energic față de negustorii care făcuseră din Templul din Ierusalim o casă de comerț (cf. In 2, 13-17). Mai constatăm și bucuria sa văzând cum cei mai mici primesc Evanghelia (Mt 11, 25).

Pentru a înțelege bine acest aspect al afectivității noastre, trebuie să distingem, mai întâi, între acțiunile noastre pe de-o parte și sentimentele noastre sau pasiunile, pe de alta. Altfel spus între ceea ce facem și ceea ce simțim. Dacă noi concepem un proiect și realizăm ceva din proprie inițiativă, vorbim de acțiune: de exemplu, când hotărâm să studiem ori să vizităm un prieten bolnav. Altă dată, în schimb, suntem luați din scurt printr-o reacție neprevăzută în fața unei sau altei situații: de supărarea pentru un cuvânt care ne pare jignitor, de tristețea la aflarea decesului neașteptat al unei ființe dragi, de gelozia în fața unui bun pe care ne-am dori să-l posedăm. Aceste fenomene ale sufletului nostru, declanșate fără ca noi să le fi dorit, se numesc sentimente sau pasiuni.

Desigur, pentru că nu ne alegem sentimentele, nu comportă merit, nici nu sunt un păcat. Ceea ce nu înseamnă că sunt mereu neutre, căci ele „nu primesc calificări morale decât în măsura în care pasiunile relevă efectiv rațiune și voință” ^[3]; adică, în măsura în care le primim activ sau să consimțim la ele, primindu-le. Spontaneitatea cu care sentimentele noastre iau naștere în noi nu înseamnă nici că n-ar avea importanță pentru viața creștină. De facto, se întâmplă contrariul: sentimentele presupun o judecată prealabilă a evenimentului care le-a dat naștere și sugerează o linie de conduită de urmat. De aceea noi le putem modela încetul cu încetul pentru ca ele să corespundă mai bine cu ceea ce vrem într-adevăr.

De exemplu, în fața unui eveniment judecat bun, o pasiune se declanșează ca bucuria sau entuziasmul care, la rândul său sugerează acțiuni aplaudate sau apropierea de cineva. La fel, în fața unui eveniment judecat rău, mânia sau tristețea se instalează și ne sugerează reproșul sau îndepărtarea. Logic, în anumite cazuri nu trebuie să aplaudăm judecata pozitivă prealabilă a sentimentelor noastre; în altele vom vedea poate o ofensă acolo unde ea nu există și ar fi o eroare să reacționăm printr-o atitudine de neîncredere. De aceea putem spune că atunci când pasiunile antrenează o judecată dreaptă ele constituie un ajutor pentru viața creștină, facilitând exercițiul binelui destul de spontan. În revanșă, dacă judecata inițială este falsă, ele constituie o piedică.

Nu încape vorbă că cel care se confruntă cu pasiuni bazate pe o percepție eronată a realității poate, totuși, să acționeze bine, opunându-se acestui sentiment. Însă, nu este posibil să mergi contra curentului toată viața, luptând neîncetat contra imboldurilor pasiunilor rele, făcând ceea ce noi nu avem chef sau respingând mereu ceea ce înclină afectivitatea noastră. O luptă neîntreruptă contra acestor sentimente pot conduce ușor la descurajare sau la epuizare. Dacă nu vom reuși să ne educăm lumea noastră interioară, vom sfârși prin a ne fi greu să discernem între bine și rău, căci spiritul nostru se va întuneca și vom ceda deseori sentimentelor așa cum se prezintă, fără ale evalua.

Educarea afectivității

„A educa, înseamnă a introduce în viață, iar grandoarea vieții înseamnă să inițiezi lucrări. Să-i înveți pe tineri să inițieze lucrări și nu să ocupe spații!” ^[4]. Este răspunsul dat de papa unei învățătoare, cu ocazia unei întâlniri cu comunitatea educativă a unei școli. Acest sfat se aplică și formării afectivității, a cărei finalitate nu este doar controlarea pasiunilor rele sau împiedicarea unor comportamente, ci și de a da o formă, încetul cu încetul, lumii sentimentelor, pentru ca mișcările noastre spontane să ne ajute să facem binele cu celeritate și în mod natural. A educa sentimentele, înseamnă să inițiezi un procedeu care duce la mai buna primire a harului lui Dumnezeu și, astfel să te identifici cu Isus. Afectivitatea ordonată permite ca ceea ce este bun să fie și plăcut; ca acest har să dorim să corespundă, aproape mereu, cu ceea ce îi place lui Dumnezeu.

Pentru a educa sentimentele, este necesar să le înțelegi, să știi de ce se nasc. Noi am fost creați posedând o înclinare naturală spre ceea ce ne convine: instinctul de supraviețuire, tendința sexuală, dorința de a cunoaște, nevoia de a munci și de a avea prieteni, cerința rezonabilă de recunoștință și respect din partea anturajului nostru, căutarea sensului transcendenței, etc. Toate aceste înclinații naturale sunt ca o forță ce izvorăște din noi în căutarea a ceea ce avem nevoie. Satisfacerea tendinței se însoțește de o rezonanță interioară pozitivă, care este un sentiment: bucurie, gratitudine, seninătate… Însă, dacă ea este frustrată, sentimentul este negativ: furie, confuzie, pesimism…

Totuși, doi factori deformează lumea sentimentelor și ne perturbă armonia sufletelor. Mai întâi, dezordinea introdusă de păcat: harul justificării în Cristos elimină greșeala dar nu ne îndeplinește imediat dorințele: este un drum de parcurs progresiv. Al doilea factor diferă pentru fiecare, căci este în funcție de educație, de mediul social și de păcatele personale. Iată de ce tendințele noastre naturale se pot deforma ulterior. Pentru a corecta această dezordine și a evita apariția sentimentelor negative, va trebui să coborâm până la cel mai profund nivel al personalității noastre spre a-l ordona în bine. Ceea ce se poate face grație virtuților.

Natura virtuților

La începutul secolului al XIV-lea, Giotto a acoperit cu frescă interiorul unei capele din Padova, considerată ca una dintre capodoperele mondiale. Pe laturi, fiecare pictură reprezintă o scenă din viața lui Isus și Maria, de la Buna Vestire până la Înălțare. Toate frescele converg spre peretele din fundal, ce reprezintă sfârșitul timpurilor: Judecata finală, fericiții la dreapta lui Cristos și condamnații la stânga sa. Iar aceasta nu este totul, căci pe pereții laterali, în partea inferioară, cea mai apropiată de spectator, se văd două serii de șapte imagini, străine imaginii mântuirii: este personificarea a șapte virtuți și șapte vicii. În această suită de imagini, care converg și ele la dreapta și la stânga Domnului maiestos, artistul pare că a vrut să reprezinte colaborarea umană în această istorie divină: posibilitatea noastră de a facilita sau împiedica lucrarea harului.

În acest sens, sfântul Josemaría observa că mulți „nu au avut, poate, ocazia de a asculta cuvântul divin, sau l-au uitat. Dar dispozițiile lor sunt omenește sincere, loiale, compătimitoare, oneste. Iar eu îndrăznesc să afirm, cât despre mine, că cel care reunește aceste condiții este foarte aproape de a fi generos cu Dumnezeu, pentru că virtuțile umane reprezintă baza virtuților supranaturale” ^[5].

Ce sunt virtuțile? Le putem poseda cum luăm un obiect cu mâna, cum îmbrăcăm un costum sau cum încălțăm pantofii? Într-un anume sens răspunsul este afirmativ: inteligența și voința, facultățile noastre spirituale, cât și poftele sensibile au capacitatea de a poseda. Deși nu este vorba de obiecte materiale, sunt calități care, o dată stabilite, sunt cunoscute ca atitudini bune sau virtuți. Aceste calități nu sunt vizibile cum sunt formele și culorile, dar ele se remarcă ușor la cineva. De exemplu un matematician realizează cu ușurință operații și calcule a căror înțelegere scapă celor care nu au studiat matematicile. Matematicienii posedă o știință, adică o virtute intelectuală. Un alt exemplu: persoana cumpătată mănâncă și bea ceea ce este rezonabil fără prea mare efort, posedând virtutea morală de cumpătare. Cel care nu are această atitudine nu ajunge decât destul de greu să nu depășească ceea ce este logic. La fel, cel care a căzut în viciul opus cumpătării, lăcomia, va mânca mai mult decât normal.

Virtuțile morale au trei dimensiuni fundamentale. Mai întâi caracterul intelectual: cum virtuțile au ca misiune să ne gestioneze reacțiile, ele presupun cunoașterea unui stil de viață, cel al discipolilor lui Cristos. Virtutea sărăciei, de exemplu; presupune cunoașterea rolului bunurilor materiale în viața unui creștin. A doua dimensiune este natura lor afectivă: ele se introduc în tendința ce vizează un bine concret, modificându-le încetul cu încetul și făcând astfel încât mișcarea lor spontană să fie conformă cu un stil de viață creștină. Aceasta se obține prin repetarea actelor libere, conforme cu virtutea și puse chiar cu titlul bunătății lor. Acte aparent bune dar admise de teamă, de oportunitate sau pentru alte motive străine sau, nereușind să facă virtuoase tendințele umane, incapabile să modeleze afectivitatea. În final, a treia dimensiune este să dea naștere unei predispoziții la bine; omul virtuos are o ușurință specială, o acuitate pentru a distinge binele și răul, înțelegându-se și situațiile complexe și neprevăzute.

Virtuțile ne fac liberi

Prezentându-se ca bunul păstor, imagine care evocă la auditoriul său sosirea salvatorului poporului, Isus spune: „Eu am venit pentru ca oile să aibă viață, viață și s-o aibă din belșug” (In 10, 10). Această viață debordantă și plină ne este acordată prin harul lui Dumnezeu, sprijinindu-se pe dorința noastră de a descoperi și lua ceea ce este mai bun în jurul nostru. De aceea, posedarea acestor atitudini ne fac și mai liberi și ne transformă încet, încet în persoane mai suple capabile de a găsi modul de a face binele în orice fel de situații. Virtuțile ne fac liberi pentru că ne permit să alegem dintre diferitele mijloace care ni se prezintă. Viciile, în schimb, sunt rigide, căci ele generează automatisme, reacții greu de abandonat.

Identificarea cu Cristos, spre care ne împinge Duhul Sfânt, trece prin achiziționarea și consolidarea virtuților pe care Isus ni le-a transmis: atât virtuțile teologale cât și virtuțile morale. Am stăruit asupra ultimelor, căci el pun ordine în lumea interioară a sentimentelor, atât de importante în viața creștină. Totuși, motorul și rădăcina acestor virtuți este caritatea, iubirea. Fără ea, restul nu ar apărea decât ca o greutate ce oprimă libertatea. Dacă cineva dorește sincer să trăiască pentru gloria Tatălui, ca și Cristos, această iubire îi va ghida ușor alegerile, așa încât să semene din ce în ce mai mult celor ale lui Isus. Porunca pe care Isus a citat-o ca răspuns la întrebarea scribului, să-l iubești pe Dumnezeu din toată inima ta și cu toată puterea ta, este incompatibilă cu o ascultare forțată. Dumnezeu are nevoie de copii care să-și abordeze sarcinile, având aceleași sentimente pe care le avea Isus Cristos.

Ángel Rodríguez Luño

^[1] Papa Francisc, Angelus, 25 octombrie 2020.

^[2] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1764.

^[3] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1767.

^[4] Papa Francisc, Predici, 6 aprilie 2019.

^[5] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 74.