„Căutați suficiența, căutați ceea ce vă este suficient, nu mai mult. Orice altceva îngreunează, nu se ridică” [1]. Este așa: viața creștină ne duce să căutăm intimitatea cu Dumnezeu și să ne detașăm de ceea ce nu ne duce la El. Este o călătorie interioară în care ne străduim la fiecare pas să identificăm și să alegem „ceea ce este de ajuns”, acel lucru necesar care nu ne va fi luat (cf. Lc 10,42).
Experiența ne învață, însă că această căutare poate fi complexă. Sunt momente în care viața devine un fel de labirint: momente de confuzie interioară și haos exterior, zile în care capul este plin și inima este goală. Se mai poate întâmpla ca, din cauza felului nostru de a fi sau pentru că trecem prin momente dificile, să avem tendința să complicăm lucrurile analizând realitatea iar și iar. În aceste momente, orice decizie ne poate paraliza și s-ar putea să nu fim în ton cu voia Domnului. Ne-am dori ca viața să fie mai simplă și raționamentul nostru mai liniar. Dorim să posedăm acea simplitate care este capabilă să lumineze mintea și să lumineze sufletul.
Cum să discerni voia lui Dumnezeu cu fiecare ocazie? Cum să accepți cu seninătate evenimentele vieții obișnuite? Cum să ne raportăm cu cei din jurul nostru fără a le judeca sau denatura intențiile? Este util să reflectăm mai întâi la rădăcinile tendinței noastre de a complica lucrurile. De aici vom descoperi două dispoziții care ne pot ajuta să ne descurcăm problemele sufletului: smerenia și abandonul.
Creatorul vieții și „creatorul” fricii
Fiecare artist lasă o amprentă asupra operei sale. Dumnezeu a lăsat și în creație una dintre cele mai profunde trăsături ale esenței sale: unitatea. El este Unitatea în Treime, iar armonia și frumusețea paradisului arată că în creația sa nimic nu lipsea și nimic nu era de prisos (cf. Gn 2,1). Lumea și omul răsăriseră din Iubire, pentru că numai Iubirea este capabilă să creeze, iar Iubirea le-a ținut împreună.
Totuși, înaintea lui Dumnezeu al afirmării, al dau-lui, al „ființei” (cf. Gen 1,3), se ridică glasul ispititorului. Din moment ce diavolul nu poate crea, el se dedică într-un anumit sens să nu creeze și sugerează omului o lectură distorsionată a realității. Încă din primul episod cu Adam și Eva, diavolul se joacă cu fricile noastre pentru a ne îngrijora de viitor sau pentru a ne face să ne imaginăm intenții exagerate în cuvintele sau acțiunile altora. În felul acesta, ne transformă treptat în suflete nesigure, calculatoare și îngrijorate.
„Este adevărat că Dumnezeu a spus: Să nu mănânci din niciun pom din grădină?” întreabă diavolul (Gen 3,1). În felul acesta, vrăjmașul vrea să ne fixăm atenția asupra arborelui interzis și să nu mai apreciem restul darurilor lui Dumnezeu: plante, animale, alte ființe umane, o viață în stare de har. Prin urmare, începem să privim lumea cu suspiciune, cu ochi complicați. Satana ne face să credem că ne lipsește ceva, că Dumnezeu nu este sincer, că ne ascunde lucruri. Qoheleth o explică astfel: „Iată, eu am găsit doar aceasta: Dumnezeu a creat ființele umane drepte, dar ei caută complicații infinite” (Qoh 7,29).
Iar complicația pregătește omul pentru păcat. Omul nu mai dialoghează și umblă cu Dumnezeu... și ajunge să se ascundă de el (cf. Gen 3,8), de teamă să nu fie văzut gol, neînarmat, care este felul în care făptura se găsește mereu în fața Creatorului său. Nu este suficient ca diavolul să ne facă să cădem: se întoarce imediat cu o altă propunere, o altă „necreație”, care ne îndepărtează și mai mult de Dumnezeu. Când încrederea dintre Creator și făptură se pierde, când cineva vrea să se ascundă de a lui privire, nostalgia și oboseala intră în lume (cf. Gen 3,16-17). Bărbatul și femeia trăiesc atunci cu frica de viitor [2]; inima lor ajunge să se termine și astfel devine teren fertil pentru tristețe, un mare aliat al inamicului.
Complicația pe care o aduce păcatul cu el, ne-a îngreunat să percepem unde este binele și să luăm decizii care ne conduc la Dumnezeu. Cartea Proverbele spune clar: „cine are o inimă rea nu va găsi niciodată fericirea” (Pro. 17,20). Dar tânjim după armonia trecutului nostru cu Dumnezeu și tocmai acest fel de amintire, această nostalgie stăruie în suflet și continuă să ne atragă la Domnul. Liturghia Vinerii Mare o exprimă astfel: „Dumnezeule Atotputernic și Veșnic, [Tu] i-ai creat pe toți oamenii pentru ca, dorindu-te mereu, să te caute și, când te întâlnesc, să se odihnească în tine” [3].
Smerenie: Știind că ești privit de Dumnezeu
Pentru a ne vedea pe noi înșine și lumea cu ochi simpli, este necesar în primul rând să ne găsim odihna în privirea lui Dumnezeu. A ști că suntem priviți de El ne oferă o mare siguranță: înțelegem că Dumnezeu ne iubește în adevărul nostru și că orice altceva are o importanță relativă. Pe de altă parte, pe marginea acestei priviri, simțim nevoia să ne protejăm fragilitatea și ne retragem în noi înșine, sau suntem paralizați de frică. Cine se refugiază în această privire a iubirii se bucură de seninătatea celor simpli, pentru că aceasta nu depinde de împrejurări care sunt în cele din urmă dincolo de controlul lui. „Noi suntem din adevăr – spune Sfântul Ioan – și înaintea Lui ne vom liniști inimile” (1 In 3,19).
Ne putem gândi la Simon Petru, care a fost un om bun, dar cu o inimă uneori complicată. În dragostea lui pentru Domnul, îndoiala se amestecă cu hotărârea, ascultarea cu răzvrătirea, curajul cu frica... Cel mai mare moment al lui de confuzie are loc în curtea lui Anania, în timpul Patimilor Domnului (cf. Lc 22,65-72). Ne putem imagina cum, în timp ce Iisus este chestionat, angoasa discipolului crește minut în minut: vrea să fie credincios, dar nu înțelege ce se întâmplă; evenimentele îl copleșesc. Ar vrea să se întoarcă la acele plimbări cu Stăpânul pe câmpurile Galileii, când glasul îi suna limpede și problemele erau rezolvate cu un gest sau un cuvânt de la Domnul. În acele zile era ușor să crezi promisiunile. Viitorul era luminos, clar.
Acum nu are ca Domnul să-l scoată din apă și frica îl stăpânește. Petru cedează presiunii și neagă să-l cunoască pe Stăpân. Evanghelia ne spune că, la scurt timp, privirea lor s-a întâlnit: „Atunci Domnul S-a întors și S-a uitat la Petru, iar Petru și-a adus aminte de cuvintele pe care i le spusese Domnul: „Înainte să cânte cocoșul, astăzi mă vei lepăda de trei ori. ”. Și ieșind, a plâns cu amar” (Lc 22,61-62). Privirea lui Isus dezvăluie confuzia lui Petru. Când Domnul se uită la el, Petru poate să se vadă în adevărul său, cu ochii lui Dumnezeu. ,,Uită-te la mine – a întrebat viitorul Benedict al XVI-lea în Vinerea Mare – cum te-ai uitat la Petru după negarea lui. Lasă-ți privirea să pătrundă în sufletele noastre și să ne indice direcția vieții noastre” [4].
Să ne vedem așa cum suntem, să ne vedem clar realitatea, ne poate face să plângem amar ca Petru. Dar este singura modalitate de a atinge un teren solid și de a renunța la anxietatea care vine odată cu pretinderea a fi cine nu suntem. Trebuie să ne privim cu ochii lui Dumnezeu și să ne putem spune: „Sunt așa cum sunt și așa m-a vrut Dumnezeu, pentru ceva măreț”.
Sfântul Josemaría a rezumat numeroasele motive pentru care un creștin se roagă în două cuvinte: „să-L cunoască și să se cunoască pe sine” [5]. Într-adevăr, momentele de conversație cu Dumnezeu sunt momentul potrivit pentru a avea o privire senină asupra problemelor noastre și asupra noastră, astfel încât încâlceala gândurilor noastre să poată fi dezlegată prin harul lui Dumnezeu. Îndrumarea pe care o putem primi în direcția spirituală sau în activități de formare. A avea încredere în cineva care ne cunoaște ne poate ajuta să decomprimăm realitatea și să dezamorsăm vocea interioară care insistă și ne agită gândurile. De altfel, Sfântul Josemaría a subliniat că scopul formării creștine oferite de Opus Dei este simplitatea: „Asceza noastră are simplitatea Evangheliei. Am complica totul dacă am fi complicați, dacă ne-am lăsa inimile în întuneric” [6]. De aceea, uneori, un prim pas spre atingerea simplității va fi pur și simplu să primiți sfaturile și să vedeți în prezența lui Dumnezeu cum să le puneți în practică.
Abandon: acum este timpul iubirii
Dificultatea de a te abandona lui Dumnezeu poate avea multe cauze: un anumit complex de inferioritate, stima de sine scăzută, dificultatea de a trăi cu greșelile... Pe de altă parte, ritmul actual de muncă tinde să complice viața și, uneori, caracterul: putând face mai multe lucruri în fiecare zi, deciziile care trebuie luate cresc; prioritățile nu sunt întotdeauna prezentate clar; concurența socială ne pune presiune și introduce ambiții care ajung să cântărească sufletul... Ne-am dori să trăim o viață simplă, dar realitatea este prea complicată pentru a ne permite.
În fața acestei panorame, Sfântul Josemaría ne invită să ne preocupăm de prezent, care este kairosul, momentul oportun pentru sfințenia noastră. La urma urmei, acesta este singurul moment în care putem primi harul lui Dumnezeu: ,,Purtați-vă bine „acum”, fără să vă amintiți „ieri” care a trecut deja și fără să vă îngrijorați de „mâine”, care nu știți dacă pentru voi va veni” [7]. Într-adevăr, trecutul sau viitorul pot ajunge să devină poveri care ne împiedică să discernem clar voința Domnului. El însuși ne spune: ,,Așa că nu vă faceți griji pentru ziua de mâine, căci mâine se va îngrijora de la sine. Durerea lui este de ajuns pentru fiecare zi” (Mt 6,34). Concentrarea pe o sarcină, fără să ne gândim prea mult la ceea ce vor crede alții sau efectul pe care îl va avea asupra vieții noastre, ne va ajuta să ne concentrăm voința și să ne folosim mai bine talentele. Sigur, trebuie să cântărim evenimentele trecute și să planificăm viitorul, dar asta nu ar trebui să ne împiedice, mână în mână cu Dumnezeu, să ne concentrăm pe iubire în aici și acum, pentru că iubirea poate fi dată și primită doar în acest moment.
Când Domnul Înviat se înfățișează pentru prima dată apostolilor cu trupul său slăvit, el le vede agitația: ,,De ce vă tulburați și de ce se ridică îndoieli în inima voastră? Uitați-vă la mâinile și picioarele mele: chiar eu sunt!" (Lc 24,38 -39). Evenimentele pe care le-au trăit discipolii lui în zilele trecute se ciocnesc de ceea ce văd ei; scandalul Patimilor încă le cântărește prea mult inimile; dacă cel dinaintea lor este cu adevărat Iisus, deodată se deschide viitorul... Emoțiile sunt atât de mari încât Domnul trebuie să-i aducă înapoi în prezent cu o întrebare prietenoasă: „Ai ceva aici de mâncare?” (Lc 24,41).
Isus se întoarce la o scenă trăită adesea, când s-au așezat împreună să mănânce, iar acest lucru îi scoate pe ucenicii săi din confuzia lor. În mod similar, străduința de a-i sluji concret pe ceilalți și de a îndeplini sarcinile vieții obișnuite cu grijă și dragoste, lăsând lui Dumnezeu problemele care sunt dincolo de controlul nostru, va fi cel mai obișnuit mod de a nu fi prins în confuzie și de a deveni mereu mai „ simpli ca porumbeii» (Mt 10,16).
Citind Evangheliile, ne putem afla departe de credința celor simpli: credința oamenilor care, poate fără o mare cunoaștere a Legii lui Dumnezeu, au acceptat cu bucurie mesajul lui Isus. Această simplă acceptare a Cuvântului Domnului poate să fie în contrast cu dificultatea noastră de a avea încredere în El. Poate că, uneori, credința noastră este mai degrabă credința celor complicați.
Cu toate acestea, Dumnezeu nu încetează să ne invite în orice moment să recuperăm acea armonie pierdută, acea simplitate care este „ca sarea perfecțiunii” [8]. Trebuie să vedem clar drumul de întoarcere spre rai. Pe calea simplității, ne vom ridica deasupra problemelor cu ușurința care vine din iubire: purtați de har, vom putea contempla realitatea cu ochii lui Dumnezeu.
[1] Sfântul Augustin, Discurs 85, 5.6.
[2] Cfr. Qoh 6,12, Mt 6,25-34.
[3] Misal Roman, Vinerea Mare, Rugăciunea universală
[4] Card. Joseph Ratzinger, Via Crucis, 2005, stațiunea 1.
[5] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 91.
[6] Cf. Cuadernos 3, p.149 (AGP, biblioteca, P07).
[7] Drum, nr. 253.
[8] Drum, nr. 305.