Pe o pânză în ulei, conservată la Berlin, Rembrandt a pictat în 1627 un domn bătrân, așezat în fața unei mese, în penumbră. În fața lui se găsesc îngrămădite monede de aur și titluri de proprietate. Printre obiecte se găsește și un ceas, lăsând să se înțeleagă că zilele sale sunt numărate. Bătrânul domn poartă ochelari pentru a suplini vederea defectuoasă, iar el luminează masa și obiectele cu o lumânare, pe care o acoperă cu mâna sa dreaptă: o lumină nesigură, ca un fir de viață care se va stinge în curând.
Astfel și-a imaginat marele artist parabola propusă de Isus într-o zi milioanelor de persoane: „Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelșugată și se gândea în sine: „Ce mă fac pentru că nu am unde să-mi pun roadele?” Apoi și-a zis: „Voi face astfel: Voi dărâma hambarele și voi construi altele mai mari, voi aduna acolo tot grâul și toate bunurile mele și voi spune sufletului meu: suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și bucură-te de viață”. Dar Dumnezeu i-a spus: „Nebunule, chiar în noaptea asta ți se va cere sufletul, iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” Așa se întâmplă cu cel care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu” (Lc 12,16-12).
Dumnezeu îl numește „nebun” pe acest bogat, sau imprudent. „Omul, pe care toată lumea îl cunoștea drept inteligent și bogat, este un nebun în ochii lui Dumnezeu: „Nebunule” îi spune el. În fața realității, el apare cu toate calculele sale, absurd și miop, pentru că în calculele sale uitase realitatea: că sufletul său dorea ceva mai mult decât bunuri și bucurii, iar într-o zi se va găsi în fața lui Dumnezeu” [1]. Acest om nu-și dădea seama că sensul vieții se rezumă la iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. De aceea, când a avut ocazia să facă ceva pentru ceilalți, nu a reușit să treacă dincolo de el însuși. În fond, el nu știa „cum stau lucrurile realmente”; nu putea acționa corect, căci „binele este ceea ce este conform realității” [2]. Iată de ce este nebun. Iată de ce este imprudent.
Prudențe false
Prudența este virtutea care ne pune acțiunea în legătură cu realitate: Prudent este cel care vede lucrurile așa cum sunt ele în realitate. Sprijiniți pe această conexiune cu realitatea, această virtute ne conduce la alegerea mijloacelor adecvate pentru a le duce la bun sfârșit și a le pune în practică. Prudența nu ține deci de orice bun sfârșit. De aceea sfântul Josemaría spunea că „noi toți trebuie să ne întrebăm: prudență, de ce?” [3]. La această întrebare, răspundem: ca să-l iubim pe Dumnezeu și pe ceilalți. După cum a scris sfântul Augustin, „prudența este iubirea care știe să discearnă ceea ce este util pentru a merge spre Dumnezeu, de ceea ce poate îndepărta de el” [4].
Prudența trebuie însoțită de credință și caritate pentru a nu degenera într-una din caricaturile sale. Într-adevăr există prudențe false. Pe de o parte, „prudența cărnii” (cf. Rom 8,6), cel care își plasează fericirea în plăceri și bunurile sensibile. El nu caută decât să le posede și să se bucure de ele, fără să țină cont de alte finalități mai importante [5]. „El o numește rațiune și nu o folosește decât pentru a fi mai prost decât toate animalele” [6], afirmă Mefistofel, în celebrul text al lui Goethe. Pe de altă parte, avem „trucul”, îndemânarea care permit să găsim mijloacele în vederea unui sfârșit pervers. Acest sfârșit urât nu este în mod necesar un sfârșit sensibil, ca și cum plăcerea este rea în sine; el este considerat, de exemplu, în căutarea egoistă a securității personale, fără a ține cont de nevoile celuilalt [7]. Este cazul bogatului din parabolă.
Adevărata prudență, afirmă Catehismul Bisericii Catolice, conține rațiunea practică de a discerne în orice împrejurare adevăratul nostru bine și să alegem mijloacele potrivite spre a-l împlini” [8]. Acest bine adevărat nu se limitează la sensibilitate, ci îmbrățișează întreaga persoană; este binele care decurge din adevărul lucrurilor și nu numai din dorințele noastre. El constă a-i da fiecăruia dreptul său, a persevera pe drumul care ne va face fericiți, sănătatea, iubirea, fidelitatea, în ciuda dificultăților pe care le putem întâlni; este bucuria ce poate însoți plăcerile raționale, în armonie cu adevărul întregii noastre ființe.
Această definiție a prudenței evocă un discernământ și o alegere. Pentru primul element, a discerne binele veritabil, avem nevoie să ne rafinăm voința și inima, în așa fel încât ele să iubească și să dorească adevăratul bine. Ajungem aici grație altor virtuți, în special dreptatea, dar și datorită forței sufleului și cumpătării. Virtuțile morale, într-adevăr arată binele prudenței; ele sunt indispensabile pentru orientarea spre finaluri bune și „alegerea mijloacelor juste” pentru a le atinge. Astfel, în același timp, prudența intră în definiția oricărui act virtuos, ca măsură, pentru că ea pune acțiunea în legătură cu realitatea și semnalează, aici și acum, mediul just, cel mai bun între două extreme vicioase. Adică prudența este în același timp o condiție pentru creșterea celorlalte virtuți morale și consecințele lor. Este un fel de cerc virtuos. De aceea educația și climatul în care evoluăm sunt atât de importante: căci aici învățăm să iubim și să gustăm adevăratul bine; nu prin raționamente ci prin identificarea cu cei pe care îi iubim.
Deliberare: să ne oprim spre a reflecta
Studiind în detaliu prudența, sfântul Toma de Aquino distinge în ea trei acte: deliberare, decizie și mandat. Primele două nu au loc decât în rațiunea noastră; în schimb, al treilea ne conduce la acțiune [9]. Găsim clar aceste trei acte în altă poveste propusă de Isus: parabola fecioarelor nesăbuite și a celor înțelepte, în care Domnul compară împărăția cerurilor cu celebrarea unei nunți evreiești (cf. Mt 25,1-13).
Ceremonia reprezentată în parabolă consta în a o conduce pe mireasă, după anumite formalități, până la casa mirelui. Spre sfârșitul zilei, miercuri la apusul soarelui, invitații așteptau la casa miresei. Mirele sosea cu puțin timp înainte de miezul nopții, cu cei mai apropiați prieteni ai săi, pentru a se întâlni cu mireasa lui. Luminat de lumânări, el era așteptat de invitați. Era obiceiul ca acolo încă zece femei să-l aștepte pe mire, dotate cu lămpi așezate pe un toiag, în amintirea unor solemnități evreiești. Sunt cele zece fecioare despre care Isus spune că ele „ își iau lămpile spre a ieși în întâmpinarea mirelui”. Atunci, întreaga suită trebuia să meargă, iluminată de lumina acestor lămpi, la casa tatălui mirelui, unde trebuia să aibă loc mariajul.
Cu toate acestea, în parabolă, nu erau toate gata să intervină. În realitate, „cinci dintre ele erau nepăsătoare, iar cinci erau prevăzătoare: nesăbuitele își luaseră candele fără să ia și ulei, în timp ce înțeleptele luaseră, cu candelele, și flacoane de ulei.” Ultimele au fost prevăzătoare: ele nu au uitat că mirele putea să nu sosească înainte de miezul nopții; au înțeles că lămpile lor nu rămâneau timp îndelungat aprinse (deliberare); de aceea au luat flacoane de ulei (decizie); finalmente, ele au făcut-o (mandat). În schimb, nepăsătoarele, chiar dacă le-au auzit pe celelalte evocând problema și că le-au văzut căutând flacoane de ulei, nu au vrut să-și complice viața și au cedat grabei pentru a merge în grabă la casa miresei; ele au fost atrase de jocuri și râsete, fără să își pună alte probleme. Povestea ne face să gândim că nechibzuitele au fost, poate, imprudente prin lipsă de deliberare, lăsându-se purtate de nepăsare.
În final s-a întâmplat ceea ce era previzibil: „ Cum mirele a întârziat să vină, ele au adormit. La miezul nopții s-a auzit o voce: „Mirele a sosit, ieșiți în întâmpinarea lui! Atunci, tinerele s-au ridicat și și-au pregătit candelele, dar nesăbuitele au descoperit că ale lor s-au stins pentru că nu mai aveau ulei. Ele cer atunci înțeleptelor să le împrumute, dar acestea refuză, desigur, pentru că ele sunt prudente: „ Ați face mai bine să mergeți să cumpărați de la cei care au de vânzare, de teamă să nu rămânem nici voi nici noi fără gaz”, răspund ele. Dar, în timp ce merg să cumpere, mirele sosește, o ia pe mireasă și procesiunea se îndreaptă spre casa lui, însoțită numai de cele cinci fecioare prevăzătoare cu candele lor aprinse și o mulțime care cântă și dansează. Odată sosiți acasă, poarta este închisă și începe banchetul. Când ajung și cele cinci fecioare nesăbuite, deja este prea târziu. Deși imploră: „Doamne, Doamne, deschide-ne!”, ele primesc acest răspuns sever: „Amin, vă spun: nu vă cunosc”.
Noi ne putem întreba: de ce Isus le numește pe unele înțelepte și pe celelalte nesăbuite? Parabola permite răspuns la întrebare, ținând cont de trei etape ale acțiunii prudente. Acestea spuse, prima se detașează în mod deosebit: deliberarea. Pentru a acționa bine, trebuie să te oprești, să reflectezi, să asculți cu atenție; să-ți amintești cazuri asemănătoare și să tragi învățăminte din ele; să ceri sfatul altora, prudent, pentru că după cum spune iar sfântul Toma: „În materie de prudență, nimeni nu-și este suficient lui însuși” [10]. Până la urmă trebuie să fim atenți la circumstanțele schimbătoare, după care este oportun, poate, să iei altă decizie spre a atinge binele vizat. „Intenția bună ”nu este suficientă mai mult decât „bunăvoința”: apoi trebuie să mergem pe calea adevărului pentru că „singur adevărul vă va elibera” (In 8,31). Sfântul Josemaría încuraja să se studieze cu atenție problemele înainte de a se lua o decizie, să se asculte toate părțile în prezență și să se evite orice grabă: „Ceea ce este urgent poate aștepta, spunea el, iar ceea ce este foarte urgent trebuie să aștepte” [11]. Remarca necesitatea de a cere sfat în rugăciune Duhului Sfânt, pentru că „adevărata prudență este cea care rămâne atentă la insinuările lui Dumnezeu” [12]. Mai sugera să apelăm la alții care ne pot ajuta, ca un director spiritual sau la cei care împart cu noi responsabilitatea de a lua o decizie. În această etapă de deliberare, umilința este fundamentală pentru a ne deschide spre adevăr, pentru a apropia cât mai bine posibil realitatea lucrurilor.
Decizie: alegerea căii
Narațiunea sfântului Marcu, despre primele ore ale Învieri, este foarte clară, pentru luarea deciziei, al doilea moment al prudenței: Maria Magdalena și celelalte femei cumpăraseră miresme pentru a-i unge corpul lui Isus; ele porniseră la drum în zori și își spuneau unele altora: „Cine ne va rostogoli piatra de la intrarea în mormânt?” (Mc 16,3). Chiar dacă ele nu au reușit să rezolve toate aceste probleme, iubirea lui Dumnezeu le face să găsească soluția bună, soluția prudentă; ele decid să acționeze pornind de la datele disponibile. „Era ceva enorm”,comentează sfântul Josemaría. „Astfel se petrec lucrurile de obicei. Noi vedem imediat dificultățile, dar dacă iubirea este prezentă, nu remarcăm aceste obstacole: există îndrăzneală, curaj, hotărâre; ceea ce trebuie făcut se face! Cine va rostogoli această piatră? Ele singure nu o puteau face, dar totuși merg înainte, pe drum către mormânt. Fiule, tu și eu, cum vom rezolva ezitările noastre? Avem noi această sfântă hotărâre, sau trebuie să mărturisim că ne este rușine contemplând hotărârea, îndrăzneala, curajul acestor femei? Când au ajuns la mormânt, „își du seama că piatra fusese rostogolită”(Mc 16, 4). Așa este mereu. Când ne decidem să facem ceea ce trebuie să facem, trecem ușor peste dificultăți” [13].
Deliberarea, primul act al prudenței, nu poate continua la infinit. Sosește momentul când trebuie să concludem și să luăm decizia. Indecizia este o altă formă de imprudență, făcând sterilă deliberarea care o precede; nu servește la nimic să deslușești linia de acțiune cea mai virtuoasă dacă, apoi, nu hotărâm să o urmăm, din lipsă de chef, pentru că nu suntem dispuși, de teama de „ce vor zice”, de teama de a ne fi înșelat sau din încă alte motive. Nu servește la nimic să știm unde este binele, dacă nu decidem să-l împlinim. „Mâine! Uneori este prudența; foarte adesea, acesta este cuvântul învinșilor” [14], spunea sfântul Josemaría. Persoana prudentă „preferă să nu reușească de douăzeci de ori, mai degrabă decât să se refugieze într-un absenteism comod” [15]. A nu lua o decizie este deseori o imprudență, pentru că, în acest caz, alții, sau timpul, vor decide în locul nostru, poate cu mai puțină îndemânare pentru a reuși. Persoana prudentă nu caută să controleze totul; ea își recunoaște limitele și își pune încrederea în Dumnezeu, știind că nimic nu este mai real.
Mandat: trecerea la acțiune
La sfârșitul Predicii de pe munte, Isus face câteva observații, din care una referitoare la persoana prudentă: „ Aşadar, oricine ascultă aceste cuvinte ale mele şi le împlineşte va fi asemenea cu omul înţelept care şi-a construit casa pe stâncă […]. Însă oricine ascultă aceste cuvinte ale mele, şi nu le împlineşte, va fi asemenea cu bărbatul necugetat care şi-a construit casa pe nisip” (Mt 7,24-26). Diferența între prudent și nesăbuit constă în punerea în practică a concluziei reflecției. Căci nu este sufficient să deliberezi și să iei o decizie: trebuie să treci la acțiune. În aceasta constă al treilea și ultimul moment al adevăratei prudențe, mandatul sau executarea deciziei, acțiune despre care sfântul Toma afirmă că este cel mai important, căci să cunoști drumul nu servește la nimic dacă nu este parcurs [16]. Cineva poate fi imprudent nu numai din grabă sau nehotărâre, dar și, ceea ce se întâmplă mai des decât ar părea, pentru că se oprește în fața obstacolelor sau nu face, din neglijență, ceea ce ar trebui făcut, destul de des pentru un motiv la fel de simplu încât îl uită.
„Reflectează calm și acționează repede”: este un sfat pe care sfântul Josemaría l-a dat fericitului Álvaro del Portillo [17]. Prin acest comentariu, voia să-l pună în gardă contra erorilor, în care graba poate duce, dar și contra inconvenientelor de a întârzia fără motiv în luarea deciziei și punerea ei în practică. Curajul nu înseamnă imprudență. În plus, este vorba despre adevăratul curaj, este vorba și despre adevărata prudență. „Voință. – Energie. – Exemplu. - Ceea ce este de făcut se face… Fără a ezita… Fără menajamente. Fără acestea Cisneros nu ar fi fost Cisneros, nici Tereza de Ahumada, sfânta Tereza; nici Ignațiu de Loyola, sfântul Ignațiu… Dumnezeu și curaj!” [18].
Întârzierile inutile de punere în practică a deciziilor cauzează prejudicii celorlalți, mai ales în sarcinile de conducere, ca cea a părinților în privința copiilor, sau a șefilor față de subordonații lor. Este nevoie de tăria sufletului pentru a depăși teama, tentația de a face ceea ce este mai plăcut, sau atașarea excesivă de imaginea personală. Acest lucru apare clar într-o scrisoare în care sfânta Caterina de Sienna îl presa pe papa Grigore al XI-lea să pună capăt exceselor unor ecleziaști: „Acest gen de indulgență, născut din iubire de sine și din iubirea părinților, de prieteni și pentru pacea terestră, este, în realitate, cea mai rea dintre cruzimi, căci dacă o rană nu este curățată cu fierul cald și cu scalpelul chirurgului când este necesar acest lucru, ea se va infecta și, în final, va duce la moarte. A unge rana poate fi plăcut pentru bolnav, dar nu-l va vindeca” [19].
Natural, curajul legat de prudența adevărată nu este incompatibilă cu căutarea celui mai bun moment pentru punerea în practică a unei decizii, ținând mereu cont de caritate, de binele persoanelor. Uneori este nevoie să aștepți cu răbdare. Altă dată, nu va fi oportun să aștepți, deoarece consecințele ar fi și mai grave, căci s-ar putea să nu se mai ivească ocazia, sau pentru alte motive. Persoana prudentă este cea care, aici și acum, „evaluează cu un anumit grad de certitudine dacă o acțiune deosebită trebuie să fie calea care va duce efectiv la realizarea finalității vizate” [20]. Orice ar fi, numai punerea în practică a deciziei, în urma unei deliberări prudente, ne va permite realizarea acestei dorințe profunde a lui Isus (Mt 5,16): „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri”.
José Brage
[1] J. Ratzinger, Mirar a Cristo, Valencia, Edicep, 2005, pp. 20-22.
[2] J. Pieper, Virtuțile fundamentale , Madrid, Rialp, 1976, p. 16.
[3] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 85.
[4] Sfântul Augustin, De moribus Ecclesiæ, I, 15, 25.
[5] Cf. Sfântul Toma de Aquino, Summa teologică, II-II, q. 47, a. 13, res.
[6] J. W. Goethe, Faust, Prolog în cer.
[7] Cf. Sfântul Toma de Aquino, Summa teologică , II-II, q. 47, a. 8, ad 3.
[8] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1806.
[9] Summa teologică,II-II, q. 47, a. 8, res.
[10] J. Pieper, Virtuțile fundamentale, p. 49
[11] J. Echevarría, Memoria del Beato Josemaría, Rialp, Madrid, 2000, p. 165.
[12] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 87.
[13] Sfântul Josemaría, note luate cu ocazia unei meditații, 29 mar 1959.
[14] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 251.
[15] Sfântul Josemaría Prietenii lui Dumnezeu, nr. 88.
[16] Cf. Summa teologică, II-II, q. 47, a. 8, res.
[17] Scrisoare către Álvaro del Portillo, 28-II-1949, citat în Andrés Vazquez de Prada, «Fondatorul Opus Dei», vol. III, Le Laurier, Paris.
[18] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 11.
[19] S. Undset, Sfânta Caterina de Sienna, Encuentro, Madrid, 1999, p. 172.
[20] J. Pieper, Virtuțile fundamentale, p. 51.